Cea mai frumoasă femeie din lume (fragment)

Am ridicat privirea și am ştiut că îngheţul venea dinspre tălpile ei. Era acolo, în faţa mea, aşezată în prima bancă de pe rîndul din mijloc şi, chiar dacă eram sigur că n-o mai întîlnisem niciodată pînă atunci, chiar dacă nu-i vedeam chipul, ci doar ovalul părului negru lăsat peste umeri, am ştiut că e mai frumoasă decît orice altă femeie, că frumuseţea ei nu poate fi descrisă, reprodusă, reduplicată, nici prin cuvinte, nici prin culori şi nici prin oglinzi. Stătea în prima bancă şi nu îmi aminteam cînd intrase, nu auzisem uşa, nu îi strigase nimeni numărul locului, însă citea deja, cu umerii uşor aplecaţi şi cu picioarele ieşite din sandale, sprijinite în vîrfuri, pe mocheta mizeră. Era cea mai frumoasă femeie din lume şi părea dintotdeauna acolo. Tălpile ei sclipeau albe în lumina după-amiezei, în spaţiul sălii de lectură haşurat de umbre, de şoapte şi de nostalgii şi, privindu-le, am fost convins minute în şir că doar pentru ele se ridicase toată acea butaforie imensă, pentru ele fuseseră aranjate în felul acela, nu altfel, mesele, scaunele, biroul de lîngă uşă, pentru ele un arhitect proiectase cu mai bine de o sută de ani înainte palatul în care urmau să se odihnească odată, pentru ele oraşul fusese încrustat în scoarţa schimbătoare a timpului de generaţii de greci, de turci, de italieni, de armeni. Tălpile ei sclipeau albe şi, privindu-le, am fost convins că şi eu fac parte din decorul construit pentru ele anume, că pentru ele venisem acolo, pentru ele străbăteam zilnic intestinele peninsulei vechi, pentru ele trăisem tot ce trăisem pînă atunci, şi dimineţile cînd pe pieptul meu zăcea o mînă cu degete lungi şi noiţe lăcuite atent, şi începuturile de toamnă, cînd întîlneam în parcurile oraşelor căldura degajată de trupuri melancolice, zvelte, insinuată pe sub deux-pieces-uri gri, foşnitoare, şi serile de sfîrşit de februarie, cînd sînii iubitelor mele adormeau prea devreme, sub cearşafuri cu stele de mare, scoici şi peştişori movalii, am fost convins că pentru ele trăisem tot ce trăisem pînă atunci, şi înduioșare, şi frică, şi dezgust, și dispreț, şi dorinţă, că pentru ele ne născusem, şi eu, şi părinţii mei, şi părinţii părinţilor mei, că pentru ele existase dintotdeauna istorie, viaţă, şi viaţă de dinainte de viaţă, pentru ca ele să strălucească stins în lumina după-amiezei şi, în liniile lor, să pot citi destinul acelei femei.

O vedeam, la cinci ani, într-o rochiţă albă şi largă, pînă aproape de glezne, o vedeam în salonul cu draperii grele al părinţilor ei, străduindu-se să se urce pe taburetul acoperit de mătase-nflorată din faţa pianului vechi, ridicînd stîngaci un genunchi, vedeam o englezoaică în vîrstă, intrînd împreună cu un domn a cărui redingotă verzuie avea mînecile roase la coate, o vedeam pe femeie repezindu-se şi ridicînd-o pe scaun, trăgîndu-i rochiţa sub pulpele mici – domnul înainta ezitant spre pian, salutînd, în vreme ce guvernanta se retrăgea într-un colţ, spre scaunul unde îşi lăsase lucrul de mînă – vedeam un deget al fetiţei pe clape, tremurînd și urmînd la distanţă de o secundă mîna bărbatului pe variaţiunile Chopsticks de Alexandr Borodin, îi vedeam cuta concentrării dintre sprîncene şi pantofiorii de atlaz auriu pendulînd ritmic în aer, simţeam împreună cu ea mirosul de tutun din hainele domnului care i se aplecase deasupra și îi şoptea notele cu voce răguşită şi gravă. O mai vedeam, în timpul unei Hanuka, lăsîndu-i în salon pe ceilalţi copii şi alergînd, alergînd pe scară în sus, către camera ei, pe treptele care păreau să nu se mai sfîrşească nicicînd, o vedeam apăsînd ivărul care îi ajungea la bărbie, intrînd sub pat şi scoţînd de acolo o casetă de cedru încrustat cu argint, deschizînd-o cu o cheiţă pe care o ţinea atîrnată la gît şi ducîndu-se în dreptul ferestrei, ca să citească, la lumina zăpezii şi a felinarelor răsucite, scrisorile de la prietena ei cea mai bună, de la prietena ei din cîrpe şi aţe, după care plînsese în Prater ore în şir, crezînd-o pierdută pe veci, pînă aflase de la un domn îmbrăcat în negru, rigid, că de atunci înainte ele două nu vor mai putea dormi împreună, nu vor mai putea nici să mănînce, nici să se joace, nici să cînte singure, ascunse sub masă, pentru că ea, prietena cea mai bună, plecase în lume, plecase definitiv. O vedeam în picioare, lîngă fereastră, citind a mia oară acele scrisori pe care domnul i le transmitea zilnic din partea prietenei sale din cîrpe, scrisori din Paris, din Milano, din Praga, din New York sau din Londra, scrisori în care îi povestea despre prinţii pe care i-a întîlnit, despre aventurile ei nemaivăzute, despre numele pe care mereu şi-l schimba, căutîndu-şi adevăratul ei nume, o vedeam la fereastră, citind acele scrisori la lumina zăpezii şi zîmbind acelui scris negru, mărunt. Apoi o vedeam cînd era mai mare cu numai trei ani într-un tricot strîns pe trup, într-o cameră mare şi goală împreună cu alte şase fetiţe, flexîndu-şi încheieturile, arcuindu-se, ţopăind, îi vedeam părul negru, strîns într-un coc şi, sub el, gîtul lung și fragil, auzeam ritmurile unei pianine şi vocea aspră a unei femei comandînd aplomb, attitude, ouverte, plié, fondu şi pas de bourrée, vedeam buzele acelei fetiţe strîngîndu-se, îi simţeam durerea din tendoane şi picăturile de sudoare căzînd pe clavicula stîngă, auzeam ploaia de afară pe acoperişul de aramă coclită, pe toate acoperişurile din oraşul baroc, în timp ce ea executa la nesfîrşit, fără să se oprească o clipă, ore şi zile în şir, săptămîni, o perfectă fouetté en tournant.

Îi priveam tălpile de la distanţă şi, în încreţiturile lor, în dantela adînciturilor fine care se continuau dintr-una în alta, în arabescul hărţii lor puteam să disting şinele unei linii ferate şi o locomotivă Baureihe 01 lăsînd în urmă o dîră de fum, risipit deasupra şirului de vagoane ale căror ferestre reflectau periferia Berlinului, vedeam un peron pe care se îmbulzeau bărbaţi în lodene vechi, cenuşii, femei cu geamantane de carton, întărite la colţuri, bătrîne cu nepoţii scîncind atîrnaţi de mîna lor dreaptă, vedeam o gară prin faţa căreia treceau un detaşament cu svastici pe braţ şi din care ieşea, pierdută, fetiţa aceea, acum o adolescentă deja, apoi o vedeam pierzîndu-se pe o stradă învăluită în ceaţă, încercînd să citească un bilet pe care-l scotea din buzunar la fiecare doi paşi – mai tîrziu intra pe o uşă deasupra căreia era scris Kreutzer Hotel şi se oprea în hol să vorbească în rusă cu portarul bătrîn, acoperit de fireturi. O vedeam, apoi, în penumbră, într-un club de noapte, îmbrăcată într-o rochie scurtă, din lamé, cu franjuri la poale, îi vedeam obrajii fardaţi de un invertit cu hainele strîmte, o vedeam aşteptînd lîngă un reflector, cu inima strînsă şi, pe urmă, intrînd în lumină şi, într-o cameră de hotel din Baden-Baden, într-o după-amiază, îi vedeam picioarele încolăcindu-se în jurul gîtului unui bărbat cu monoclul căzut, vedeam un ac înţepînd-o în fese şi vedeam chipul ei în close-up, devastat de orgasm, o vedeam plutind într-o apă-nghețată, alergînd goală printr-o pădure şi auzeam rumoarea spectatorilor excitaţi, şi ţăcănitul rotativelor care scuipau ziare cu titluri de scandal, şi plasticul peliculei trosnind, lins de un foc galben-verzui. Îi vedeam mîna înmănuşată în alb sprijinindu-se de braţul unui industriaş cu cincisprezece ani mai în vîrstă, îi vedeam buzele arse lipindu-se de buza unei cupe de şampanie din 1882, printre ritmuri de charleston şi fum de havane, îi vedeam omoplaţii şi fiecare vertebră strălucind în rochia de sirenă mulată pe coapse şi decupată adînc, ascultam împreună cu ea detalii tehnice despre o armă proiectată de Reich în secret, pe care i le şoptea un inginer spilcuit, o vedeam pe urmă îndepărtîndu-se de ofiţerul care îi strecura în poşeta din solzi argintii un bileţel de amor, o vedeam singură, pierdută, frumoasă, în mijlocul salonului, înconjurată doar de bărbaţi, îi ascultam zîmbetul, tăcerea, tristeţea în vila aceea de lîngă Wansee sau, într-o după-amiază de primăvară, pe Kurfursterdamm sau, într-o noapte cînd, goală în întuneric, ghemuită la Schwartzenau, într-un fotoliu de pluş, plîngea, plîngea și, plină de cicatrici, plănuia o evadare căreia nimeni nu i-ar fi dat nici o şansă.

Îi vedeam apoi deux-pieces-ul traversînd Bois de Boulogne, îi vedeam gleznele obosite străbătînd lent Montparnasse-ul, pe rue Mazarin, pe rue Dauphine, pe Quai des Grands-Augustins, îi vedeam degetele răsucind un colier de safire şi lăsîndu-l pe tejgheaua unui bijutier de pe Champs-Élisées, o vedeam ieşind jignită şi mîndră pe uşa cu geam translucid a unui birou de la Pathé Cinema şi plimbîndu-se mai tîrziu pe rue Pradier, urmărită de un adolescent cu o trompetă sub braţ, o vedeam în cearşafuri învolburate împreună cu el, un sîn strivit de o mînă, încheietura unui genunchi deasupra unor fese-ncordate, lobul urechii muşcat de o gură flămîndă, o auzeam într-un gang şoptind răguşit „Adieu, Bison!” şi îi vedeam palma pe pieptul lui, refuzînd un ultim sărut, o vedeam alergînd prin faţa unui garaj de lîngă Piscine Molitor, unde, peste trei-patru ani, într-o sală de proiecţie improvizată de cîţiva prieteni, el avea să-i reîntîlnească pe un ecran murdar privirea în care moartea își lăsase deja o sclipire. O mai vedeam surprinsă de ploaie în St. James’s, lîngă Piccadily Circus, şi adăpostindu-se în lobby la 22 Jermyn St., o vedeam zgribulită, înfrigurată, într-un fotoliu de piele, acceptînd un brandy şi o ţigară din partea unui bărbat trecut de cincizeci de ani, o vedeam pe urmă în camera lui, lăsînd să îi cadă prosopul în care ieşise înfăşurată din baie și aplecîndu-se după un ziar vechi de trei luni, citind articolul în care bărbatul era acuzat că la o petrecere dată de el două dintre cele o sută douăzeci și șapte de fete au fost violate, îi auzeam scrîșnetul dinților, îi vedeam bărbia ridicîndu-se calm, în profil, o vedeam pe urmă în Mayfair, într-un restaurant de culoarea tutunului, ascultîndu-l şi semnînd pentru el un contract, acceptînd să poarte de atunci un alt nume, să tacă şi să fie frumoasă tăcînd.

Şi apoi o vedeam strecurîndu-se pe străduţe înguste, îmbarcîndu-se ultima la bordul unui pachebot şi ascunzîndu-se după umerii celor ce fluturau batiste spre ţărm, o vedeam în larg, în picioare, la prova, cu părul răsucit de rafale de vînt, îi auzeam zile în şir tocurile sunînd pe puntea de lemn, o vedeam seara, la cină, împreună cu o familie de lituanieni guralivi, prefăcîndu-se că mănîncă, pentru privirile băieţelului lor de trei ani, zîmbindu-i căpitanului care pleca spre timonă în fugă, o vedeam ţinîndu-se de pereţi pe un coridor clătinat de tangaj, intrînd în cabină şi scoţînd din valiză caseta de cedru cu scrisorile prietenei ei, o vedeam pe pat, întinsă cu faţa în sus şi cu ele strînse la piept, recitindu-le în memorie, cu ochii închişi, la lumina peştilor fosforescenţi ce zvîcneau de partea cealaltă a hubloului prins în buloane de fier, o vedeam iarăşi pe punte, aşteptînd răsăritul şi rejansa uscatului care să unească oceanul şi cerul, şi intersecţia unor noi dantele de linii ascunse în tălpile ei.

Îi priveam tălpile pe care prin fereastra deschisă cădea o rază de soare răsfrîntă dintr-o altă fereastră, de peste drum, şi mi se părea că lumina izvorăşte din ele, că tălpile ei fac lumea vizibilă şi posibilă chiar, că îi dau carne din carnea lor lucitoare, că firele de praf învolburate de o pală de vînt în raza aceea sînt exuvii descuamate din epiderma lor încreţită, sînt scame ale unei materii din care se ţese întruna, la nesfîrşit, chiar atunci, şi lemnul băncilor, şi tabla ibricului de după perdeaua din spatele meu, şi cînepa grena a perdelei, şi hîrtia ziarului foşnit de bătrînul din dreapta, şi plasticul spiralei care strîngea foile caietului în care uitasem să scriu. Îi priveam tălpile, şi ele la rîndul lor mă priveau ca doi ochi orbi, monstruoşi, care dincolo de pieliţa întinsă pe ei îmi recompuneau imaginea din mii de fosfene, din sclipiri albastre, şi roşii, şi verzi ce alunecau prin cristalin pînă la pelicula unde, răsturnat într-un univers răsturnat, în culori de sens invers, îi priveam tălpile cu călcîiele sprijinite unul de altul, lipite, îi priveam tălpile ce păreau acum înotătoarea dorsală a unei specii necunoscute ori un fragment dintr-o orbitoare stea în cinci colţuri, i le priveam şi, în macrameul liniilor desenate pe ele, distingeam destinul acelei femei.